Paţaikin şi Totolina

24 de ore cu tine

2012-01-24T16:58:00.000-08:00

decembrie-martie

Întâlnirea cu Domnul şi Doamna T a fost delicioasă. S-au consumat : foarte multă curiozitate, vin, biscuiţi de casă şi planuri pentru viitorul apropiat. Paţaikin a explicat cum vrea tot mai mult să lucreze în alt oraş şi fiecare şi-a amintit de fratele Totolinei care mereu stătea plecat cu lunile.
Seara a venit fantastic de repede.
Câteva săptămâni mai târziu, Paţaikin şi Totlina au fost bombardati cu invitatii la masă – el de Doamna T, ea de Doamna M. La început au strâmbat din nas – un protest repede sugrumat de simplul fapt că începeau sărbătorile de iarnă.

Chris Rea - Driving Home For Chrismas

Pentru prima dată, Crăciunul nu a mai însemnat doar o întâlnire cu prietenii într-un bar prăfuit. Totul se transformase într-un clişeu aproape american : masă mare, familie fericită, poveşti şi împodobit de brad. Evenimentul s-a petrecut atât la Totolina cât şi la Paţaikin acasă – două zile parcă trase la indigo.

După un week end lung, au avut în cele din urmă timp să se lipească unul de altul, cu ochii închişi.

Era un decembrie alb şi nu foarte rece. Probabil că nici nu-şi închipuiau cu un an în urmă că aveau să ajungă aici. Stăteau amândoi în pat cu lumina stinsă şi se uitau pe geam la fulgi. De la un casetofon vechi se auzea o voce moale care anunţa muzică bună.
- Ce facem mâine?
- Mâine? Te pun să speli vase şi să dai cu aspiratorul!
- Băi căpcăunule! Tu vrei să mă superi? Tu spun!
- Farmecele tale nu au niciun efect asupra mea. Sunt imun!

Au mai trecut câteva secunde

- Hai mă... ce facem mâine?
- Păi să recapitulăm. Suntem invitaţi undeva? Nu!
- Ba da.
- Unde?
- La Tatiana, dar am spus că nu mergem.
- Deci nu. Aşa... reluăm.
- Şi la tine, la actorii tăi, unde am zis că nu ştim dacă ajungem.
- Băi, pot să spun şi eu ceva?
- Nu, că trebuie să mă pupi!

Aşa că s-au sărutat şi au mai trecut câteva minute.

- Deci, la ce mă gândeam eu... Mâine nu mergem nici la Tatiana, nici la actorii mei.
- Păi?
- Ne trezim frumos şi facem tot ce avem chef
- Adică ce?
- Nu pune bot!
- Păi ce faaaaceeeem?
- Fii atentă. Toată ziua e a noastră. Mergem la patinoar, unde o să fie aproape gol. O să fie de parcă tot patinoarul e al nostru. Vedem un film la cinema, unde iar o să fim aproape singuri în sală. Şi mergem la orice vrei tu – chiar dacă e ceva siropos şi ieftin! Cheltuim toţi banii la un restaurant şmecher, ne facem poze în parc şi mergem să ne dăm în mountain russe că tot mă băteai la cap. Şi promit să ne dăm de câte ori vrei tu. Iar seara ieşim afară şi înălţăm baloanele cu aer cald pe care le-am luat.
- Sky-lanterns!
- Da în română te doare limba?
- Păi dacă aşa se numesc...
- Băi alintato, ne facem o zi cu tot ce vrem noi în ea. Fără nimeni altcineva. Ce spui?
- Îmi place.
- Şi cred că o să fie un revelion aparte. Adică altfel în orice caz.
- Îmi place mult.
- Câ până la urmă, ce se întâmplă la o petrecere de genul ăsta? Dansezi şi stai de vorbă nu nişte prieteni şi la 12 bubui o sticlă de şampanie. Dar aşa...
- Mai hipopotamule, tu nu auzi că-mi place tare, tare!
- Bun, deci aşa rămâne.

După un timp în care puteai să juri că Totolina adormise cocoţată pe Paţaikin.

- Auzi. Şi dacă nu e deschis nicăieri? Că e 31 totuşi.
- Dar va fi.
- De unde ştii?
- Păi m-am uitat pe net şi la cinema e deschis până la 10 când rulează ultimul film iar la patinoar şi în parcul de distracţii e deschis până la 7-8 seara.
- Şi la restaurant?
- Am făcut deja rezervare.
- Mincinosule!
- Pe bune. Dar vroiam să fie surpriză.
- Maaamăăăă, ce m-ai păcălit!
- Un pic.
- Nu pot să cred....

Inutil să mai explic surplusul de atenţie acordat înlăturării hainelor şi cum noaptea a curs aproape albă. A doua zi, Paţaikin avea deja pregătite mai multe bileţele într-o cutie de carton iar mâna Totlinei tremura de emoţie deasupra micilor hârtiuţe.
- Ce-ai tras?
- Poze în parc!

Să nu-i spun că eşti gravidă ?...

2010-07-12T19:10:00.000-07:00

decembrie-martie

Încă mai cădeau frunze pe trotuar cand primele zile din decembrie au început să respire rece peste oamenii îmbrăţişaţi pe stradă. Doamna T pregătea în bucătărie un pui la cuptor; domnul T gusta vin roşu pe verandă. Era linişte.
Totolina îl aştepta pe Nikolai la intersecţia Perinei cu Strada Roşie şi pentru că cerul părea că devine de plumb, din când în când mai arunca o privire spre casă. Îi era frică să nu-şi vadă tatăl cum se apropie de ea cu o umbrelă în mână. (Vroia să fie un pic singură cu Paţaikin înainte de “coliziunea” ce avea să vină.)

Eagles - Peaceful Easy Feeling

Nikolai a ajuns însă la timp. S-au privit câteva secunde fără cuvinte până când ochii au devenit buze şi între ei s-a născut un sărut surd.
- O să sufăr?
- O, da. Mama o să te forţeze să mănânci, iar tata o să se asigure că ai grijă de fata lui.

Paţaikin locuia de ani de zile doar cu mama lui, iar întâlnirea dintre Doamna M şi Totolina – atunci când s-a produs – a fost un soi de pauză de la realitate. De fapt, după câteva ore de schimbat banalităţi, Doamna M şi Totolina au continuat să râdă împreună până târziu în noapte. Când Nikolai a considerat că în aer pluteau deja destule puncte comune, s-a retras pe nesimţite (şi nimeni nu s-a supărat).
Acum, după aproape un an de când Paţaikin şi Totolina şi-au ciocnit privirile pentru prima oară, Nikolai urma să-i cunoască pe Domnul şi Doamna T.

- Măcar fă-mă şi pe mine să înţeleg de ce sunt atât de posesivi ai tăi?
- Dar nu sunt posesivi măi bubu...
- Dar parcă prea exagerează uneori. Adică spre exemplu de ce e o problemă dacă tatăl tău ştie că dormi la mine? Sau de ce...
- Ce hipopotam aiurit eşti! Tata nu ştie nici măcar că fumez.
- Da, numai că nu mai ai cin’şpe ani, ai 23. De-asta spun că prea exagerează. Cu mine maică-mea nu a fost niciodată aşa.
- Dar tu nu eşti fată. Şi oricum mami ştie tot. Tata mai află câte ceva din când în când de la mami. Dar nici măcar nu e vorba despre asta.
- ...pf...Dar?...
- La mine aşa a fost mereu. Sunt poate exageraţi uneori pentru că frate-miu e mereu plecat şi-atunci... eu sunt “fetiţa” lor. Ştii? Şi prefer să mai fiu copilul decât să mă cert cu ei şi să-ncerc să le explic lucruri pe care nici nu le-ar înţelege.
- Mă depăşeşte. Adică înţeleg într-un fel, dar mă depăşeşte.
- Lasă Bubu că te faci tu mare.
- Cine vorbea! Găluşca!
- Bă! Nu sunt găluşcă! Deloc nu sunt! Găluşcă eşti tu!
- Normal, ce să zica şi ea acum...
- Auzi, ia spune tu mai bine : mai stăm mult în faţa porţii sau ai curaj să intrăm?
- Mmmm!? Dă-mi un sărut.
- Vezi să fii cuminte!
- Promit.
- Şi vezi ce spui de faţă cu tata!...
- Da măi... Ah! Acum mi-am dat seama!
- Ce?
- Deci să nu-i spun că eşti gravidă şi nici că plănuim să fugim în lume imediat după Crăciun. Nu?
- Bă!
- Nu, gata, am înţeles. E-n regulă : trebuie să aştept să-i spună mama ta...
Şi Totolina l-a pălmuit în stradă pe Nikolai cu un sărut lung înainte de a băga cheia-n broască. Apoi toată un zâmbet şi-a aranjat repede bluziţa.
- Numai prostii spui!

Iubire duminica dimineaţa

2010-07-08T18:32:00.000-07:00

septembrie-decembrie

Crash Test Dummies - Every Morning

Afară ploua. Era o toamnă foarte galbenă. Paţaikin s-a gândit că ar fi mai bine să nu o trezească imediat pe Totolina care dormea fără zgomot.
În bucătărie era rece. Nikolai a pregătit un ceai cu bucăţi de măr copt şi scorţişoară, peste care a turnat o picătură de whiskey şi două cubuleţe de zahăr. S-a întors repede în cameră; Totolina se dezvelise în somn şi acum dormea ghemuită. I-a aşezat pilota uşor până peste piept şi atunci (ca la un semnal) picioarele ei s-au întins spre capătul patului fără nici un fel de avertizare. Nikolai i-a zâmbit şi a revenit în bucătărie. Din căni se împrăştia un abur dens şi leneş. Pentru a nu lăsa ceaiul să se răcească, a aşezat cănile pe ochiul (încă fierbinte) de la aragaz.
Apoi a început să cureţe câţiva cartofi pe care i-a dat prin răzătoare; cartofi pe care după ce i-a ras, a avut grijă să-i stoarcă în mâini până când nu a mai rămas nici un pic de amidon în ei. În 5 minute a pregătit o compoziţie specială şi a reuşit să umple de fum bucătăria (în care acum era cald), dar la urmă, o delicioasă plăcintă de cartofi aştepta să fie ronţăită.
În linişte deplină, s-a schimbat de haine, a aşezat pe o tavă cele două căni cu ceai şi plăcinta. A adus totul în dormitor şi s-a băgat în pat lângă Totolina, unde a stat câteva clipe neclintit - destul cât să aiba timp aburul să se plimbe prin cameră. În cele din urmă, a sărutat-o încet pe Totolina care s-a trezit.
- Mmmm... Miroase a bun..

Rochiţa de noapte

2010-07-08T18:30:00.000-07:00

septembrie-decembrie

Dire Straits - Ticket to Heaven

Câteva zile mai târziu, doamna T se simţea mai bine. Când Paţaikin a trebuit să urce iar pe scenă, Totolina i-a zâmbit cuminte din foaier.

După ce aplauzele s-au cuminţit, amândoi au traversat oraşul lipiţi ca o păstaie. Paţaikin fuma încet, iar Totlina era îngropată în haina lui de iarnă.
- Îmi îngheţă creierul!
Nikolai a început să râdă.
- Îţi este aşa frig?
Cel mai alintat copil al universului :
- Da…
Şi Paţaikin a început iar să râdă.
- Bă căpcăunule, nu mai râde!
- Păi cum să spui că-ţi îngheaţă creierul?
- Dacă aşa simt!?
- Lasă că te încălzim acasă. (Şi a strâns-o şi mai tare în braţe)

(.....)

Paţaikin stătea acum ghemuit în cadă; agita duşul în stânga şi dreapta. Totolina, învăluită în ceaţa densă formată din tot aburul evadat din apa fierbinte în care se bălăcea Nikolai se privea în oglindă.

- Mă speli pe spate?

- Meriţi?

- Păi nu merit?

- Iar s-a aburit oglinda...

Totlina avea o foarte subţire rochiţă de noapte aruncată peste umeri şi părul prins la spate într-o clamă. Paţaikin era îmbrăcat în mult clăbuc şi spumă.
Pentru un timp s-au privit foarte moale. Şi au stat aşa, parcă în aşteptarea unui anumit moment, anume pregătit pentru ei.
În baie acum era linişte şi se putea distinge clar ecoul. Tot ce se mai auzea (dar foarte încet!) era jetul de apă care bolborosea sub clăbuc la fundul căzii.

- Pot să vin şi eu la tine?...

Paţaikin a lovit uşor spuma de la suprafaţa căzii :
- Hai, că îţi fac loc.

Totolina s-a apropiat încet, până când şi-a lipit genunchii de marginea căzii. A simţit cum stropii de apă îi pătrund rapid rochiţa de noapte.
- Uite ce-am păţit acum din cauza ta!... M-am pătat!

Şi-i arătă lui Paţaikin mica pată de apă situată – discret – deasupra genunchiului stâng.

- Stai să văd, că poate iese dacă se spală imediat...
Şi Paţaikin îşi lipi mâinile ude, pline de clăbuc de picioarele Totolinei pe care le trase spre el; apoi începu să spele cu apă, apa infiltrată în rochiţă.
Foarte inofensiv, Totolina încerca să facă abstracţie de palmele care acum se plimbau foarte încet, precum un alpinist, spre solduri şi parcă spre între coapse.

- Iese?

- Greu de spus... nu...mai bine o dai jos şi o pun la maşină...

- Crezi?

Paţaikin plasează un sărut pe abdomen, iar Totolina păşeşte în cadă şi se dezveleşte de mica şi uda rochiţă de noapte, mult prea subţire. Într-o goliciune absolută se lipesc amândoi de peretele transpirat al băii, înainte să se scufunde în spumă, albă precum laptele.

Întâmplarea cu final sec...

2010-07-08T05:23:00.000-07:00

septembrie-decembrie

John Lennon - Love

Marţi.

Trebuia să iasă premiera. Se repeta aproape toată ziua.
În timpul ăsta, Totolina îi învăţa pe copii să picteze. Amesteca pentru ei culorile. Îar pentru copii, ea “era o educatoare super” pentru că ştia să facă magie – dintr-o pată galbenă de culoare şi una albastră, făcea o pată verde.
Copii în cor :
- Uăăăăăăăăăăăă!
(Şi asta îi amintea de Paţaikin pentru că aşa fac gâzele şi ea era o gâză. Era chiar Gâza. Locuia în Petal City împreună cu un hipopotam roz care o făcea să râdă. Iar hipopotamul nu se supăra dacă ea, uneori îl pupa plină de polen pe la ochi).
Copiii sunt nişte gâze. Iar Totolina probabil că nu e decât o gâză mai mare.
Când o priveşti, îţi dai seama imediat că îşi adoră soldăţeii. Şi are părul ciufulit. Firele de păr parcă îţi spun “hai cu degetele pe cărarea asta!” (Şi ţie îţi vine să asculţi de degete)
Iar lui Paţaikin îi place să o privească.
- Vii la premieră, da?
- Normal. Vreau loc în faţă!
- Abia aştept. Vreau să vină sâmbătă mai repede!

Joi

În cor
- Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani….
Şi aplauze de palme mici ţipă în camera colorată.

- Când e ziua cuiva, părinţii parcă au lacrimi în ochi. Ei nu îşi dau seama, dar le au acolo, ascunse. Este o bucurie care dă pe afară. Să-i fi văzut azi pe Dobreşti… La tine cum a fost?
- Pfffff. A fost… Ne-am certat. A venit nea Lupu cu ideile lui geniale. Că vrea el să facă nu mai ştiu ce joc de lumini cu nişte spoturi. Mă rog… Finalul…ăăăă…nu vreau să îţi povestesc ca să fie surpriză. În fine. Finalul nu se potriveşte cu ideea lui. Deloc. Şi mai e şi încăpăţânat! Mai târziu s-a trezit şi scenograful să plece. Noi îi spuneam că la décor e nevoie de modificarea aia şi aia, el deja se gândea la ciorba de acasă. I-am spus că nu toţi pantalonii sunt buni, dar cred că a uitat imediat… Plus că se joacă noaptea, la Grădina de Vară. Scena aia nu trebuie să arate oricum…

Vineri.

- E posibil să nu pot să vin mâine…
- A, super! De ce?
- Măi, mama nu se simte prea bine şi trebuie să stau cu ea…
- Cum adică?
- Păi nu ştiu. I-a fost rău de astă noapte într-una. Acum sunt aici. A sunat la grădiniţă să mă cheme la ea, că era singură.
- Cum singură? Nu e nimeni acasă?
- Păi nu. Că frate-miu e plecat din ţară şi…
- Bine, asta ştiu, domnul T?
- Tata e încă la ţară. Zicea că a plouat mult pe-acolo şi că nu se poate întoarce deocamdată. Îmi pare rău…
- Stai că nu trebuie să…
- Dacă vine taică-miu mâine, poate vin. Dar nu vreau să o las singură acum pe mama. Înţelegi?
- Da, ştiu ce spui. Dacă ai nevoie de ceva…
- Nu…e-n regulă.
- Acum te-ai supărat!? Ştii ce mult îmi doream să vin…
- Ei, cum să mă supăr!? E doar nasol că am tot aşteptat amândoi ziua asta. Atât. Ştii? Dar nu aveam de ce să mă supăr. O să se mai joace şi în altă zi. Să transmiţi un vagon de sănătăţuri, da?
- Bine.
- Se spune merci, băh!
- Eu spun cum vreau! Poate reuşesc să vin…
- Bine-bine, dar să transmiţi sănătăţurile !
Şi Paţaikin parcă nu mai avea chef.

Sâmbătă

- Vin!
- Cum adică?
- Păi ajunge bunică-mea la noi şi stă cu mama.
- Cum se mai simte?
- Mai bine.
- Să te grăbeşti atunci, că e foarte târziu!
- Ştiu!
- Aaaahhhhhh!!! Ce mă bucuuuur!

Peste 57 de minute

- Nu mai vin…
- …
- Am pierdut ultimul maxi…

Prin telefon se auzeau buzele ei zâmbind

2010-07-06T03:14:00.000-07:00

iunie-septembrie

Paţaikin aştepta cuminte pe platoul de filmare. Îşi simţea capul greu cât un tanc şi nu mai suporta căldura. Se ruga pentru o ploaie.
Regizorul nu ştia să se facă înţeles. Nikolai a fost martor la masacrarea unui întreg scenariu de film. Îdeile din text erau ucise cu sânge rece şi în locul lor stăteau acum una peste alta o sumedenie de gaguri care nu se lipeau între ele.
Film cu buget redus.
Un cameraman (unicul) cu aceeaşi şapcă neagră îndesată pe cap, mestecând gumă (mereu plictisit, cu o atitudine de om interesant.), şi un sunetist prea puţin experimentat formau echipa.
Paţaikin a hotărât în acea zi să părăsească proiectul.

Leonard Cohen - Is This What You Wanted

Totolina umbla prin capul lui...
..0745322….
- Ce faci?
- Mă bronzez.
Prin telefon se auzeau buzele ei zâmbind.
- Eu am terminat cu filmul.
- Aşa repede?
- Adică i-am spus regizorului că ies din proiect. Era o porcărie.
- Păi şi ce a spus? Adică nu i-ai dat omului treburile peste cap?
- Nu cred. Păi mai mult am stat pe tuşă. S-au repetat nişte scene, dar de filmat a filmat foarte puţin. Iar cu mine nu a făcut până acum decât o scenă din toate. Practic am pierdut trei săptămâni. Plus că filmările se vor lungi şi mai mult decât credeam. Regizorul ăsta habar n-are pe ce lume se află. În fine. I-am spus că ies din proiect. O să îşi găsească pe altcineva, oricum. Nici nu a părut prea dezamăgit. A tras el un pic de mine, dar nu cine ştie ce. În fine, m-am enervat. Simţem că iese prost şi pe deasupra mai stăteam şi o tonă de timp de pomană. Măcar dacă repetam. Dar veneam la locaţie şi aşteptam cel puţin o oră până să facem ceva. Zilnic. Dar ţi-am mai povestit.
- Ce hipopotam obraznic am eu!... Păi şi atunci nu vrei să vii aici?
- Nu am cum. Că dacă vin stau două zile şi trebuie să mă întorc la repetiţii în teatru. Că încep peste câteva zile. Nu are rost. Dar aştept să vii tu aici.
- Păi eu mă ocup în continuare de atelierul ăla cu copiii.
- Ştiu. Dar se termină şi la tine în câteva zile, nu? Hrrrrmmmm? Nu?
- De ce mârâi ca motanu?
- Hrrrrrrrrrrrrmmmmmmmmm!
- Măi! Tu nu mă auzi pe mine? De ce mârâi la mine?
- Păi aşa… Că stai pe acolo cu toţi salvamarii tăi care fac flotări în nisip!
- Care salvamari?
- Ei lasă că ştiu eu! Băieţii ăia care sar de pe dig în apă şi tu faci “maaamăăă”
Prin telefon se auzeau buzele ei râzând.
- Când am făcut eu aşa?
- Când? Mereu faci aşa. Ce? Crezi că eu nu ştiu?
- Băi căpcăunule!
- Nici un căpcăun! Că acum mă iau de tine! Ia spune. Te-ai bronzat frumos?
- Frumos şi uniform peste tot.
- Păi normal. Am plecat eu, gata! Topless! Cel puţin.
- Ei, ia vezi! Şi ce!? Adică dacă vreau, eu nu pot să fac topless?
- Păi vrei să vin acolo să dau marea în judecată? Să mă bat cu toţi bărbaţii care vor autograful tău!?
- Da!
- Normal. Ce să-i ceri?
- Ameţeală? Mă laşi să fac şi eu o baie? Că mi s-a făcut cald tare.
- Da? S-au băgat salvamarii în apă?
- Hrrrmpppfff ce să spun!
- Păi ce spui? Cu ce eşti îmbrăcată, dacă nu sunt prea indiscret?
- Extrem de sumar. De la distanţă spui că-s goală.
- Fugi şi bălăceşte-te! A, stai! Când te aştept în gară?
- Păi în cinci-şase zile…
- Bine.
- …
- …Ce?
- Te iubesc.

(...)
Şi Paţaikin a aşteptat-o pe Totolina în gară (dar întâlnirea nu poate fi descrisă în cuvinte)...

Despre viaţa cu Totolina

2010-07-05T15:05:00.000-07:00

iunie-septembrie

Janis Joplin - Summertime

Paţaikin a coborât din tren cu fruntea transpirată şi o moacă tâmpă. Totolina, bronzată toată, cu numai o fustiţă inflorată şi mirosind a sare, zâmbea frumos.
- Marţipanule!
- Pe cine faci tu „marţipan”, urâto!?
Gara aia îmbâcsită zâmbea odată cu ei.
- Pe tine! Doamne, iar or să mă doară pomeţii. Cu tine nu mă pot opri din zâmbit.
- Fii serioasă!
- Măi marţipanule, nu mai ţipa şi sărută-mă! ....Mmmm...e bun!
- Tu eşti sărată.
- Ştiu!
- Ce-ai venit goală la gară? Vrei să se accidenteze ăştia pe aici?
- Ei, da! Cine?
- Păi lumea, cine!?
- Da' ce are lumea cu mine? Ce lume?
- Pfffff!
- Şi cum adică goală? Uite ce drăguţă sunt! Şi eşti transpirat! Câh! Trebuie să te băgăm în mare!
- Mă' da’ cum îşi dă ea seama de toate! Ca un om mare!
- Ah, da... Nu ştiu cum o să facem că băbuţa nu ştie decât de mine. Nu ştie că vine cineva să mai stea cu mine. Şi Tatiana a trebuit şi ea să stea la bătrână, că dincolo unde era ea cazată, au mărit ăia chiria foarte tare...Pffffff.. Aşa că o să stăm în cameră cu Tatiana şi cu mama ei.
- Super.
Aglomeraţie, blocuri, bagaje.
- Stai aici. Am să urc eu şi vin imediat să te pescuiesc.
O ţigară, un suc la doză, nişte napolitane de pe tren şi gumă – consumate în jurul unui geamantan prăfuit.
- “Vin imediat” la tine înseamnă jumătate de oră?
- Ei jumătate de oră!?
- Da, scuze. 22 de minute.
- Ce vrei, i-am spus babei că eşti frate-miu, că ai venit să mă vezi şi că nu ai unde să dormi. Trebuia să o conving cumva că nu pot sta fără tine!
- Da, bine că acum nici măcar nu am voie să te sărut!
- Ei, nu ai voie! Sărută-mă!
- Nimic!
- Sărută-mă!
- Nu!
Ciocnirea buzelor totuşi se petrece...
- Măi ce faci! Îl pupi pe fra’tu!?
- Hai odată să faci duş şi să mergem la plajă!...

(.....)

Scorpions - Wind of change

- Mă gâdili!...A! Ţip, să ştii!
Era noapte. Poate puţin trecut de 1. Totolina ţipa în şoaptă cu buzele ancorate într-un zâmbet mare. Paţaikin găsea în imaginaţie jocuri infantile pe care le aplica strategic, un pic agasant – aşa îi plăcea Totolinei deşi tot ea era cea care spunea (în glumă şi râzând) „termină...”. Jocurile continuau unele peste altele, sălbatic; din când în când luau pauză – impecabil punctată exact la limita suportabilităţii.
- Ai adormit?
- Nu.
- Păcat...
- Bă, ameţeală! După ce că aproape nici nu mai pot să respir...
- Ştiu, am acest efect asupra femeilor!
- Aaaaa!...
Căldura tropicală din cameră te făcea să îţi doreşti să vină cineva şi să arunce un lighean cu apă rece peste tine. Din când în când – pentru că geamurile din toată casa erau larg deschise – îşi făcea loc câte o briză răcoroasă, pe care întâi o adulmecai ca mai apoi să o laşi să te cuprindă şi să o guşti cu fiecare fibră a corpului. Pielea era fierbinte.
Atmosterea fierbea.
Totolina şi Paţikin dormeau pe o pătură, pe podea. Patul era ocupat de Tatiana, iar într-un fotoliu extensibil (un fel de pat de o persoană) dormea mama Tatianei.
După un timp, jocul devine un ceva lasciv, nedefinit, numai al lor. Şi mâinile care se mişcă foarte încet pe trupurile aproape goale fac ochii să se închidă, carnea să tresară şi pielea să se încreţească (ca atunci când ţi se face frig). Noaptea a dispărut în dimineaţă foarte încet. Gurile erau uscate iar buzele nu au cunoscut sărutul decât foarte-foarte târziu. Palmele s-au plimbat din degete în ralanti peste coapse, peste şolduri şi au alunecat pe piept extrem de încet. Amândoi formau acum o fiinţă; şi întreaga lor fiinţă devenise un bulgăre încătuşat de dorinţe nerostite şi nimic din tot ce gândeau nu se putea materializa.
Paţaikin şi Totolina nu au făcut niciodată dragoste până atunci iar în acel moment a fost doar foarte aproape şi atât.
Trupurile au adormit amorţite cu toate simţurile încordate, fără cuvinte, într-o cascadă de fapte care s-a petrecut doar în mintea lor.

După două săptămâni, cu trupurile la fel de amorţite şi cu simţurile la fel de încordate, dar cu pielea neagră de la soare, se despărţeau în gară.
Totolina urma să mai întârzie încă o lună. Găsise acolo o grădiniţă care avea program de vară şi s-a înscris şi ea pentru patru săptămâni. Paţaikin era nevoit să se întoarcă. Urma să înceapă filmările pentru un mediu-metraj.
- Vezi poate te pupi prea mult cu actriţa aia!
- Cine ştie!? Dacă tu stai aici...
- Păi şi ce să fac? Să mă întorc odată cu tine şi să te aştept de una singură timp de o lună până termini tu filmările...? Aşa măcar eu am o experienţă în plus şi mă întorc exact când termini şi tu de filmat. Şi stau şi la mare. Sâc! Să vezi ce neagră am să mă fac!
- Bine că poţi tu să combini vacanţa cu munca!
- Pentru că sunt mai deşteaptă decât tine. De-asta!
- Clar! Eşti tare ca fularu’!
- Ia lasă prostiile şi sărută-mă că pleacă trenul!
- Dacă vreau!
- Cum adică!?
- Dacă vreau eu, pleacă trenul! Ce nu înţelegi!?
Şi gara aia îmbâcsită râdea odată cu ei...

Hai mai repede ca mi-e poftă!

2010-07-05T11:31:00.000-07:00

iunie-septembrie

Totolina trebuia să plece pentru că – spunea ea – Tatiana a aranjat închirierea unei camere în numele unei persoane care nu era acolo.
- Bine că te pricepi tu să faci ca lucrurile să sune pompos!
- Dar aşa e, nu?
- De ce nu ai avut răbdare? Puteai să o rogi pe Tatiana să îţi găsească o cameră peste două-trei săptămâni.
- Era prea târziu atunci. Nu mai găsea nimic. Toată lumea caută acum.
- Ah, am înţeles. Scuză-mă! Dacă nu pleci la mare până pe 30 iunie, nu mai pleci deloc. Aşa-i? Că nu mai ai unde să stai! Oricum, toată planeta merge la Eforie si stă câte 3 luni acolo.
- De ce eşti rău?
- Păi nu vezi că vorbeşti prostii? Pe lângă faptul că vrei să stai toată vara la mare! Pe lângă asta, (!) puteam să mergem cu izoprenu' în spate şi tot plecam. Luam un cort după noi şi-l aruncam pe jos prin Vamă! Cum adică nu ai unde să stai? Rahat!
- Eu vorbesc de Eforie! Că trebuie să ajung acolo doar ca să mă pot întâlni cu Tatiana, nu!?
- Şi eu vorbesc despre noi făcând ceva împreună, futu-i!
Paţaikin a rămas cu buza la soare numărând norii. Abia pe 5 iulie – când repetiţiile au luat sfârşit – a avut timp să se enerveze aşa cum ar fi vrut cu ceva timp în urmă, doar că nu a putut. Ceva din el a spus „stop!”.

E ciudat cum uneori anumite amintiri te îmbibă în nervi sau iubire, te fac să râzi sau să plângi până când uiţi de tine şi cum alte întâmplări – care ar fi trebuit să aibă efecte similare – te lasă pur şi simplu rece.

U2 - Wild Honey

Şi totuşi într-un mod total neaşteptat, lipsa de sincronizare a reuşit să-i apropie pe Totolina şi Paţaikin.

- Acum a plecat trenul. Mă aştepţi la gară, da?
- Eu te aştept să vii cu un cadou şi cu moaca ta bună de pupat!
- Vezi că nu am mai luat leptoapa!
- Nu contează. Avem net la Tatiana!
- M-ai omorât cu Tatiana ta! Poate descopăr că are pectorali lucraţi şi păr pe picioare!
Şi Totolina râde în telefon.
- Băi, după ce că ai spus că termini până pe întâi şi deja suntem în şapte... Zi mai bine dacă îmi aduci ceva frumos?
- Tot eu!? În loc să-mi cumperi tu mie un suvenir, ceva...
- Lasă că ţie îţi culegem scoici de pe plajă şi facem baie goi!
La orele 14 şi un pic, pe 1 iulie, Totolina scotea primele ţipete de copil nou născut. Urma să devină acel copil care îşi doreşte să îşi ştie pielea mereu bronzată. Acum – deja creolă – îşi alinta tălpile în nisip iar Paţaikin, nervos pe o doamnă cu bagaje prea multe, stătea trântit într-un scaun incomod.

- Iar mă suni? Ce mai e acum? De de râzi?
- De bine.
Totolina şi Paţaikin se iubeau cu pielea, cu genele, până şi cu buricele degetelor; Totolina şi Paţaikin aveau palme flămânde.
- Am sunat să-ţi spun că te iubesc iremediabil!...
- A! Ca în cântec!
- Ce cântec mă?
- Ăla cu I just called, to say...e ce să ştie ea!? Lăsaţi!...
- Doamne!... Măi căpcăunule, tu auzi ce-ţi spun? Că am sunat să...
- Da, am auzit. Mulţumesc.
- Bă! Cum adică mulţumesc!?
- A, acum trebuia să zic şi eu că te iubesc, nu?
- Hâmpf!... Nu ştiu, ceva…
- Mai vrei la mare?
- Vreau! Singuri. Doar noi!
- De-asta ai plecat de una singură înaintea mea!
- Hai mă....!
- Gata! Vin şi arunc lumea afară pe fereastră! O arunc şi pe Tatiana, nu mă interesează. Arunc tot! Mai ştii?
- Cum să nu ştiu!? Hai mai repede, că mi-e poftă!

Te vreau! Dar peste 5 zile...

2010-07-05T10:37:00.000-07:00

iunie-septembrie

Glen Hansard & Markéta Irglová - When Your Mind's Made Up

Pe atunci, Paţaikin lucra în provincie, la un teatru mic, uitat de lume (teatru care câţiva ani mai târziu s-a închis şi a fost transformat în spaţiu comercial). Dar chiar şi aşa, vara tot trebuia să meargă la repetiţii.
Tot vara, era şi timpul pe care Totolina îl aştepta cu nerăbdare; era anotimpul în care ea şi Paţaikin puteau să evadeze undeva împreună.
Educatoare la Grădiniţa nr. 48 (cu profil bilingv) de pe Strada Tei, Totolina îşi planifica cu atenţie cele 3 luni de libertate. Mai întâi se rupea de realitate preţ de 2 săptămâni – timp pe care îl petrecea cu familia. Avea grijă să zâmbească destul astfel încat cei din casă să fie liniştiţi că „fata e bine” şi să regăsească în ea aceeaşi puştoaică care în urmă cu 10 ani îl transforma pe Mototol în ponei. (Mototol era câinele familiei care a murit vara trecută).
Totolina trebuia să îşi mai rezerve la sfârşitul vacanţei 2 săptămâni în care să se pregătească pentru noul an în care prichindeii de la Grădiniţa nr. 48 (cu profil bilingv) de pe Strada Tei, aveau să fie gata pentru orice. În consecinţă avea pe mâini 2 luni de zile.

- Hai la mare!
Paţaikin era încurcat
- Nu pot aşa, deodată.
- Cum deodată? E vară.
- Am repetiţii până la sfârşit de iunie.
Totolina se chinuia să înţeleagă. Era presant.
- Mai ai?
- Da, un pic.
(.......)
- Hai odată!!!
- De ce nu vrei tu să mă înţelegi?
(.......)
- Mi-a spus Tatiana că a găsit o cameră foarte ieftină. La o bătrână. Şi ne aşteaptă.
- Mă bucur pentru ea. Cine e Tatiana?
- Ţi-am povestit. Tipa care lucrează la mare, la Eforie.
- A, da...
(.......)
- Măi! Trece vara!
- Ei, era să zic eu ce trece!
(.......)
- Mi-ai promis.
- Pfff...

Încordarea plesnea pe sub piele. Totolina nu a avut răbdare. Nu a putut.
Şi a plecat.
Singură.
Paţaikin...nu a mai spus nimic. Ce putea să mai spună?..
Şi a urmat o perioadă mai tăcută...

(Paţaikin niciodată nu a spus ceva bun despre luna iunie şi îi părea rău că Totolina în loc de "aşteaptă-mă şi pe mine" a înţeles "Te vreau! Dar peste 5 zile...")

Cele mai frumoase zile

2010-07-04T14:29:00.000-07:00

martie-iunie

Dire Straits - Walk Of Life

Prima dimineaţă

S-a ridicat. Părul şifonat se zbătea într-o clamă iar ochii încă mai căutau căldura trupului de lângă ea. S-a ridicat. Un pic lascivă, cu toţi porii răvăşiţi şi încă savurând liniştea.
În cameră mirosea a cafea şi-a ciocolată.
Cu buze moi, Totolina a zâmbit.
- Cât e ceasul?
- 11.
O mână subţire se întinde sub pătură, leneş.
- La cât trebuie să fii acasă?
- In doua ore.
- Cafea?
- Mmmm
O coapsa si doua calcaie mici evadau acum de sub asternuturi. Totolina nu-si mai amintea noaptea tocmai consumată; (sau poate ca nu o interesa) – in dimineaţa aceea aerul avea gust bun şi palmele nu transpirau emoţionate. Pentru prima oară s-a trezit intr-o cameră străină unde timpul se dizolva.
Soarele semăna cu o lămâie şi nimeni nu-ţi spunea ce trebuie să faci.

Leaganul

Strazile erau inexistente pentru ca ei – ca doi hoinari – acum le descopereau; pe atunci nici macar zapada nu era inventata pentru ca inca nu au avut parte de o bataie a lor cu bulgari si fulgi. Nikolai si Totolina pur si simplu se rataceau unul in altul.
O zi foarte albastra i-a descoperit intr-un parc aproape parasit. Leaganele erau atat de imbatranite incat scuipau rugina. Si-atunci, Pataikin si-a legat batista sus la balamale, de parca a uns bara cu vaselina si pe unul dintre leagane puteai să şi juri că l-a intinerit.
- Asta acum e leaganul nostru.
Totolina din cand in cand îi mai facea cate o fotografie si mereu se supara cand il vedea pe Nikolai ca se stramba.
- Fii serios! Si radea cu tot chipul.
Parcul era gol (parca anume lasat asa pentru ei).

Jason Mraz - Life is Wonderful

Paţaikinoteca

Stătea aşezată pe pat.
- Imi place la tine. E cald.
- Mie imi place despre tine.
De multe ori, seara, Nikolai şi Totolina alegeau un film bun pe care să îl vadă. Nu reuşeau însă niciodată acest lucru. (Computerul lui Paţaikin se supraîncălzea numai dacă ascultai muzică prea tare.) De fiecare dată, computerul se închidea singur după jumătate de oră de la începerea filmului. Nikolai se enerva iar Totolina de amuza teribil. Îi plăcea să îl vadă cum inspectează unitatea şi cum o întoarce pe toate părţile, deşi Nikolai nu se pricepea deloc la calculatoare. Uneori îşi umfla pieptul si sufla puternic în dreptul cooler-ului.
- Pfaaai! E praf.
Şi o spunea atât de serios încât Totolina izbucnea în râs
- Păi de ce râzi, că aşa e! Are praf. De-asta se închide aşa deodată. Uite ce cald e. Uite, pune mâna.
- Nu, lasă, nu e nevoie.
- Nu, vino si pune mâna.
Şi Totolina venea, cu paşi mici şi moacă dulce.
- Simţi?
- Îmmm...
(Totolina se pricepea şi mai puţin. Pe deasupra pe ea nu o interesa.)
În aceste momente (în care Paţaikin se simţea penibil şi credea că îi creează o stare incomodă fetei datorită situaţiei născute), încerca să pună stăpânire asupra problemei. Aşa că lua aspiratorul în mână, îl băga în priză şi preţ de cinci-şase minute aspira unitatea.
- Aşa. E bine. Hai că avea praf o mulţime. Îl mai las un pic să se răcească şi îl deschid.
Când în cele din urmă PC-ul era redeschis, coolerul începea să huruie un pic apoi se liniştea. Totolina râdea şi Paţaikin simţea cum i se urcă sângele în cap.
- Aşa face. Nu ştiu ce de. Trebuie schimbat...
- Băi cartofule!
Şi abia acum începea să zâmbească; “băi cartofule”, din gura Totolinei suna irezistibil.

Sâmbăta : gustul, parfumul şi durerea de pomeţi

2010-07-02T06:16:00.000-07:00

februarie-martie

Van Morrison - Crazy Love

Totolina şi Paţaikin s-au cunoscut în februarie.

Orele se legau magnetic. O săptămână încheiată aducea luni dimineaţa un soi de depresie puerilă. Singurul gând care inviora dimineaţa era proiecţia unei noi sâmbete.
Nikolai şi Totolina, după prima lor întâlnire, acum – fiind din oraşe diferite – se vedeau doar de 2-3 ori pe lună, de regulă în zilele de sâmbătă.
Traversau distanţa pe rând. Şi cred că ea a venit mai mult la el decât el la ea. Totolina chiar şi atunci era posesivă; se învârtea ea într-un fel sau altul şi tot făcea ce avea chef să facă. Toate prostiile ajungeau la mama. Tot de la ea îşi lua şi sfaturile. La nevoie, se ascundea în mama, plângea la mama, tăcea cu mama sau îi spunea ultima boacănă înainte de a deveni anunţ oficial. Iar tata era mereu ultimul care afla. Chiar dacă era vorba despre o plimbare sau despre „unde a dormit fiică-ta noaptea trecută”. În fine, el ştia că Totolina este plecată la Monica sa studieze sau că doarme la Nicoleta după ce se termină filmul. Evident, prea multe petreceri în pijamale atrag atenţia; oricât de mult ar adora fetele şi (aproape) femeile aceste întâlniri secrete (în care se aplică machiaj de seară şi se vorbeşte despre slăbit, fese şi ochi de băieţi) că ce-i prea mult, e prea mult!... Dar mama, doamna T, îşi „acoperea” mereu fetiţa în faţa tatălui, domnul T.

Aşa se face că Totolina reuşea să ajungă (poate) mai des la Paţaikin. Chiar dacă frigul era sfredelitor, amândoi se plimbau pe străzile oraşului şi la urmă poposeau într-o cafenea.
Când venea seara şi era nevoie să se despartă pentru încă o săptămână, se dezlipeau foarte încet, totul se întâmpla precum o arcuire a întregului care era nevoit să se deplaseze pe dos.

La început, Paţaikin i-a cunoscut gustul şi parfumul iar Totolina a învăţat ce înseamnă durerea de pomeţi. Tot ce făceau ei, era să se îndrăgostească mereu unul de altul şi să râdă. Nikolai şi Totolina parcă făceau cunoştinţă la fiecare întâlnire. Se priveau, întindeau timid câte o mână şi căutau apoi unul în celălalt. Mai târziu, stăteau şi atât. Se mângâiau din priviri. În jurul lor se năştea linişte şi un soi special de bine. Deşi erau serioşi, atunci când prindeau un moment numai al lor, ea îi privea faţa iar el se uita mult la buzele ei. În tot timpul ăsta chipul le atârna în cel mai pofticios şi lacom zâmbet de pe planetă.

Iar la sfârşit de martie (pentru că frigul încă lovea sub centură), ei doi, amândoi, se lăudau că au avut frisoane împreună.

capitolul II.

2010-07-02T05:43:00.001-07:00

♦ ia în mână palma de femeie, arată-i cum trece din fiinţa timpul
rostogoleşte în muşuroiul tău, ascunde tot efemerul şi scopul.

în muşuroi,ia simplitatea,ia şi femeia, înveleşte-o de frig cu toţi dinţii din coaste
reconstituire noir, aproape romantic, cu lumina de la faruri explicând pofte-n fapte.

rupe cu toată nonşalanţa nasturii de la camaşa portocalie
întinde-ţi o coajă de fericire sub cap; iubirea-i miezul din felie

explică-i toate slăbiciunile, deschide-i lumea dintre mâini, gene şi picioare
culege-i vântul pierdut de un leagăn grăbit, arată-i cum se moare-

peste toate aşează ce pare a fi frumos, ascunde-ţi ochii apoi fugi-
timpul e contagios, fiecare îmbătrâneşte de la rege pan-la slugi.

în minutul rămas, aproape inuman de intens, ai destul timp pentru un sărut.
atunci, ea ar vrea tot universul, un cantec şi îmbrăţişări cu puţin vis de împrumut.♦

În drum spre Scalparea Cerului

2010-07-02T05:31:00.000-07:00

Carla Bruni - La possibilite d'une île

Umbrele au coborât uşor din copaci peste trotuarul rece iar soarele – livid – a dispărut în urma unei timide constelaţii care abia a reuşit să îşi facă loc de praful galactic. Orele expirau în secunde pentru Paţaikin, care asemeni unui om aflat în transă, pierduse contactul cu realitatea.

Cu perdeaua trasă, cu lumina stinsă, Nikolai formează numărul ei de telefon.
- Ce faci? Trebuia să ajungi acum trei ore!
- Uite încerc de 20 de minute să prind un taxi.
- Ei, vezi că eu trebuie să plec.
- Am întârziat la muncă…
- Înţeleg… Atunci în altă zi. Nu prea mai pot sta în telefon.
- Bine…
- Bine-pa.
- ..A…
Şi tonul – pentru că Nikolai simte cum i se rupe sufletul în două. Nu trebuie să plece nicăieri şi nu are nimic de făcut, doar că nu poate…
Un cocoloş de durere i-a invadat trupul. Este mai puternic decât orice formă de drog, şi este mult prea intens ca să îi rămână ochii deschişi. (În urmă cu 5 zile, Totolina pleca să dea un interviu pentru o slujbă. Seara, ea lua hotărârea să rămână peste noapte la una dintre prietenele ei. În afară de acest amănunt, lui Paţaikin ultimele 120 de ore consumate îi erau deja enigmă. A trecut prin ură seacă, nervi, iubire trasă de păr, silă, depresie, îngrijorare şi încă aproximativ 4577 de sentimente pe care timpul i le-a stors pe rand.)

“Ce an cretin!” a gândit Nikolai. Şi linişte. O tăcere parcă din altă lume umple camera. Timpul lui Paţaikin stă în loc.

Eşti în faţa unui om care suferă şi tu nu poţi face nimic decât să priveşti cum i se prelinge viaţa pe glezne şi de pe glezne pe duşumea – ăsta e sentimentul. Îar Nikolai Paţaikin îl trăieşte şi atât. Un soi de impotenţă (viscerală) perpetuum mobile. Este la acea limită unde se scalpează cerul de divinitate şi se aruncă la coş cadouri.

Oricât de penibil ar suna, Nikolai trebuie să pună mâna pe telefon şi să anuleze rezervarea de cabană, să returneze schiurile, să contramandeze toate planurile-surpriză despre care Totolina nu ştia nimic. Şi pentru o secundă – chiar înainte să reapară durerea în ochi – Paţaikin a privit indiferent spre agenda telefonică din hol. Apoi în ochi parcă s-a născut o bubă care mult timp a aşteptat inflamată sub carne, care parcă împingea măduva din oase să iasă afară şi să se plimbe pe podea.

Nikolai se aşeză pe scaunul lui albastru. Din nou, orele expirau în secunde fără ca Paţaikin să fie prezent în ele. Nikolai Alexeevik era în drum spre Scalparea Cerului dar ceva din stânga lui (poate fragmentul unui gând rătăcit) încă îl reţinea; dar atât de firav, încât toată carnea încreţită – tremura.

Cum să agăţi o tipă !?

2010-07-01T16:53:00.000-07:00

The Strokes - You Only Live Once

- Trebuie să plec...
- Încă cinci minute.
- La tine cinci minute înseamnă o oră!
- Nu,nu promit. Doar atât. Cin’şpe minute.
- Bă! Căpcăunule!
Totolina şi Nikolai locuiau în oraşe diferite. Când s-au cunoscut, deşi au avut grijă să facă schimb de numere de telefon, amândoi credeau că nu se vor mai vedea niciodată. (Şi în definitiv erau doi străini. Ce pretext puteai să găseşti?!)
Au trecut două săptămâni. Lucrurile curgeau aproximativ normal.
Probleme, bani, sănătate, tipa aia din tren, masă, prieteni, jocuri prelungite de tenis, tipa aia din tren, examen, semafoare, tipa aia din tren.
Ruj, sandale, cafea, tipu ala cu păr lung, plimbare, film, convorbiri telefonice lungi, tipu ala cu păr lung, cumpărături, manichiură, tipu ala cu păr lung.
Seară. În telefonul lui apare un mesaj. Răspunsul vine cu întârziere împreună cu scuza „eram la duş”.
Zilele următoare se transformă în ciocniri suave condimentate cu flirt până când Totolina traversează distanţa şi ajunge în oraşul în care Paţaikin după ce s-a născut a copilărit aproape atât cât şi-ar fi dorit.

- ...Bun, deci ajung la tine la 3. Să fii mai devreme şi...
Era spectacular. Încolţeau printre sentimente de anxietate şi frica de a nu se mai recunoaşte unul pe altul toate gândurile posibile inventate de om. Când în cele din urmă s-au văzut, au rămas o clipă tăcuţi în urma unui salut spus aproape cu jenă. (Şi acum ce facem?) Of, era greu. Ea nu ştia ce urma, el nu ştia ce să pregătească.
S-au plimbat traversând tot oraşul. Frigul a intrat treptat în piele şi în ochi. Au fost nevoiţi să se adăpostească într-o cafenea. Paţaikin a avut inspiraţia să aleagă un loc în care nu mai era nimeni. Doar ei – şingurii clienţi – şi tipa de la bar.

Înăuntru era cald şi muzica se auzea în surdină. Un moment care se cere savurat.
- Vrem şi noi două cafele.
Au stat o vreme aşa, ghemuiţi fiecare pe scaunul lui. Apoi Paţaikin i-a arătat Totolinei fotografiile pe care le-au făcut pe tren când s-au cunoscut.
- Închide ochii.
- De ce?
- Pentru că vreau să te sărut...
Iar Totolina a închis ochii.

Timpul a zburat peste ei. La 7 seara Nikolai a condus-o pe Totolina până la autogară şi a stat cu ea până când a plecat. Acum era rândul lui să meargă la ea. Paţaikin şi Totolina s-au întâlnit timp de un an de zile aproape în fiecare week-end o zi pe săptămână.
- Dar de ce nu rămâi la mine?
- Pentru că ai mei cred că sunt undeva prin oraş, nu că am plecat din oraş! Ştii?!
- Atunci mai stai un pic...
- Trebuie să plec. Nu mai prind maxi...Şi nu mai pune moaca aia de hipopotam că acum te sărut de nu te vezi!

Toate se întâmplau în urmă cu 6 ani. Iar Paţaikin le-a gândit acum poate chiar fără să vrea. Şi-a verificat ceasul. Era târziu. Ceaiul se răcise iar cheful pentru cele 32 de poziţii noi îi pierise.

- Cum agăţi o tipă? (Avea să fie întrebat Paţaikin)
- O laşi pe ea să vină la tine. Apoi o rogi frumos să închidă ochii. (A venit răspunsul.)
În alte vorbe, tipii nu agaţă niciodată. Doar tipa – dacă vrea – se lasă agăţată.

Îmbrăţişează-mă-n buze...

2010-07-01T14:24:00.000-07:00

Chris Rea - Raincoats and a Rose

Există unele răni pentru care nu s-a inventat încă medicament. E ca atunci când simţi că te ustură undeva înăuntru şi dacă sufletul tău ar avea piele, atunci pielea ar crăpa iar în şanţuri ar creşte buchete de băşici.
2 paşi…
“Totolina!” a gândit Nikolai. În acel moment i-a sunat telefonul mobil.
Mesaj : “Sunt la muncă. Nu pot vorbi. Dă-mi un bip dacă eşti acasă că vreau să vin să îmi iau cizmele când scap”.
Paţaikin s-a oprit în drum. Preţ de câteva secunde a urmărit din priviri silueta care acum se grăbea să prindă un taxi.
Nikolai a recitit mesajul. A vrut să îi răspundă dar s-a răzgândit. A lăsat să mai treacă un timp apoi a apelat scurt. Prin urmare avea la dispoziţie trei ore să ajungă acasă. Totolina e genul de femeie pe care îţi place să o priveşti pentru că în acele momente ochii nu îmbătrânesc. Uneori stăteau îmbrăţişaţi minute în şir fără să spună nimic şi Paţaikin se întâmpla să mai izbucnească într-un râs surd.
- De de râzi?
- De bine.
Se iubeau cu pielea, cu genele, cu buricele degetelor, ca două măsline lipite una de alta. Aveau palme flămânde şi trupurile – privind – îţi dădeau senzaţia că pornesc din acelaşi trunchi…
- Te iubesc iremediabil!...
- Mulţumesc.
- Bă! Cum adică mulţumesc!?
- A, acum trebuia să zic şi eu că te iubesc, nu?
- Hâmpf!... Nu ştiu, ceva…
- Mai vrei la mare?
- Vreau! Singuri.
- Atunci pentru tine am să arunc lumea afară pe fereastră! Cu totul! Arunc şi fereastra! Dărâm pereţii, dărâm tavanul, tot. Să rămână doar plaja pustie.
- (râde) Hm… Şi noi?
- Noi o să fim nisipul…
Iar acum, parcă nu ei au fost cei care…

Din nou în faţa centrului pentru developat fotografii. Paţaikin scoate bonul grăbit. Doamna plinuţă cu părul făcut coc examinează miop bucata de hârtie.
- Angela! Adu şi mie plicu făcut pe B-27-color.
Nikolai ia plicul, îl bagă în buzunar şi iese.
Cu privire de copil îşi cercetează ceasul. 14:58. Încă 30 de minute şi Totolina venea să îl vadă. Mă rog…venea să îşi ia cizmele.
Paţaikin urcă în primul taxi.

(15:12 când se descălţa în hol. 15:24 când în casă mirosea frumos şi era cât de cât ordine 15:25 când a intrat în bucătărie să facă un ceai)

Nikolai trăieşte un sentiment pe care nu l-a mai simţit de la 10 ani când aştepta să vină Moşul.
(Hipopotamul vroia tare-tare să-şi vadă gâza.)

În plus, îl bucură gândul de a se uita împreună pe fotografiile abia developate… (Şi la urma urmei, aşa era şi normal, nu?) Până şi ceaiul era acum gata. (Bucăţi de măr cu portocală şi măceşe. Infuzie. Se adaugă două linguriţe de miere de albine. )
Şi aşteaptă.
Aşteaptă.
Nikolai Alexeevik Paţaikin, în bucătărie, cu ceaiul ei preferat gata făcut şi fotografiile lor gata developate, aşteaptă.

repeDe! rePeDE! rEPEDE!

2010-07-01T13:13:00.000-07:00

Crash Test Dummies - It'll Never Leave You Alone

A fost mai greu la coborâre. Adică stai cu un om în acelaşi spaţiu de un metru pătrat, te îndrăgosteşti de el, îi înghiţi aerul apăsat, îi faci fotografii pe peronu’ ăla mizerabil – dar care ţie ţi se părea poetic – din nu mai ştiu ce haltă şi omul ăsta, coboară înainte de vreme. Adică ceva era fundamental greşit. Acest om coboară din tren în alt oraş iar tu rămâi singur pentru următoarea oră. Foarte greşit. Înainte de ultimul fluier, Totolina ţipa pe peron :
- Da, 556. La sfârşit. 488.556!
Pentru că a fost greu la coborâre. Paţaikin ajuns în faţa centrului pentru developat fotografii, îşi scoate mănuşile şi se scutură de zăpadă înainte de a intra. La ghişeu – o doamnă plinuţă cu părul făcut coc.
- Da, se plăteşte în avans. Aşa...şi veniţi într-o oră sau mâine pentru poze. Să aveţi bonul!

Afară iar.
- O oră...
Paţaikin îşi şterge ecranul telefonului mobil şi îl bagă în buzunar. Şi iar îl scoate.
- Nu sun mă pe nimeni!
O doamnă care se pregătea să traverseze şi-a ratat startul numai pentru că Nikolai a gândit cu voce.
Pe străzi oamenii înjurau despre viaţă şi despre alţi oameni. Traversau trotuarele cu sacoşe grele. Unii aveau şi cocoaşă. Paţaikin a numărat 3 pe omoplatul stâng şi 9 pe omoplatul drept.
Maşinile se mişcau parcă în ralanti.
„Câţi copaci goi” a gândit Nikolai. Doi copii foarte roşii în obraji făceau un om de zăpadă. Bulgărele imens – precum o bezea – nu se mai lăsa împins.
- Silvian, să iei şi pietricele să faci nasturi, mamă.
- Lasă-mă acum! Nu vezi!?
- Sorine, să iei tu...
Copilul era foarte nervos. Toţi muşchii lui de Silvian se flexau în halca de apă îngheţată făcută cocoloş. (Şi o mamă absentă care îi vorbea parcă din amintiri). Cu Sorin ăsta nu ştiu ce era. Probabil un vecin...
Paţaikin a trecut mai departe. Azi, oraşul îi părea străin şi îi părea un pic luat...
- „....lângă Palatul Copiilor. Spectacolele vor avea loc azi şi mâine la orele 17:00 şi 19:30. Şi nu uitaţi, la Circul Rudolf doi copii intră cu acelaşi bilet! Numai azi şi mâin....”
„Mă-ta” a gândit Nikolai.
- Ia uite şi la ăştia ce zbiară! Nu au putut să pună un afiş!? A apostrofat un domn bine care aştepta în staţie un autobus întârziat.
Reclama audio se auzea de la un gramofon agăţat de capota unei Dacii albe. Maşina patina încet pe carosabil şi parcă invoca o avalanşă.
Paţaikin a râs. (Asta pentru că şoferul avea ochi mari şi părea scăpat de la nebuni)
În faţa băncii, un nene care se clătina de pe un picior pe altul cu doi brazi mici în mână.
- Patru sute, prietene. Afacere! Vrei?
Nikolai a făcut semn că nu şi a continuat să meargă printre oameni şi claxoane...

Queen - Another One Bites The Dust

Trotuarul este plin de zăpadă.
„Hai să mergem pe stradă să ne calce tiru’!” a gândit Nikolai. Şi pe stradă, în faţa lui mai era o persoană. Păşea încet, gata-gata să alunece.
Un fes lung îi acoperea toată ceafa. Hainele păreau aruncate inegal şi...da...avea mănuşi cu degetele tăiate.
S-a dat drumul la semafor. Maşinile vin acum claxonând strident din spate.
Paţaikin grăbeşte ritmul. Simte cum tensiunea îi creşte şi cum tălpile (mai ales cea stângă) îi alunecă spre carosabil atunci când se încumetă la paşi prea mari. Un dobitoc cu Cielo îl stropeşte pe tot piciorul.
Se abţine să nu înjure
- Căcat!
Dar – iată – nu se poate abţine.
Aproape că vrea să ţipe. Dar nu.
Paţaikin e desfigurat. Îşi trage după el răsuflarea şi haina care acum i se pare prea grea şi prea inutilă.
„Totolina!...” a gândit Nikolai. Şi aproape că a vorbit.
Şi parcă deşi merge mai repede, nu o mai ajunge din urmă. Alunecă. Se ţine de un stâlp. Trotuarul cu zăpadă s-a terminat. Acum poate călca mai sigur.
Vrea să ţipe dar ceva nu îl lasă. Adică de ce să ţipe. Păi ce!
În faţa lui, în cizme de piele întoarsă şi palton negru e Totolina....

„Dar unde se duce ea la ora asta?...poate că nu e ea. Ei, cum? Ea e! Sau..Ăă?”

Trotuarul s-a lăţit.
Paţaikin câştigă acum teren. Nu mai are foarte mult. Deja planul i se leagă în minte. O să ajungă în spatele ei şi o să îi pună mâna la ochi.
- Nu! Prost! Şi dacă nu e ea?
Posibila Totolina din faţa lui s-a oprit. Şi da, cred că îşi caută ceva în geantă...Perfect! De obicei asta durează o veşnicie şi un pic.
Paţaikin întră în depăşirea unei mame (cu fetiţă în cărucior).
Un domn bizar aproape că îi taie calea. Câinele domnului bizar trage de lesă curios. Paţaikin mai are 60 de metri.
Posibila Totolina îşi aşează iar geanta pe umăr.
În faţă, semaforul pietonal indică verde. Putem spune că posibila Totolina a ieşit oficial de la Pit-Stop. Şi acum parcă merge mai repede decât înainte.
Paţaikin mai are 20 de metri.
Deja planul i se leagă în minte. O să fie calm şi îi va spune simplu „bună”.
- Nu! Prost! Da’ ce, suntem străini?
Fuge uşor şi alunecă.
- (/%#”*$%#@)(/%&
O înţepătură îl străpunge în coloană iar o fetiţă (probabil de 5 anişori) râde cristalin
- Pârtieeee!
Paţaikin se ridică.
10 metri, 7 metri, 5 metri..
repeDe, erPeDE, rEPEDE!
2 paşi...
„Totolina!”

Accident la Gara de Nord

2010-07-01T12:09:00.000-07:00

Pink Floyd - One Of The Few
Stătea în picioare îmbrăcat cu nişte pijamale improvizate dintr-o bluză flauşată şi un pantalon larg de bumbac. Stătea în picioare cu pistolul în mână – o imagine aproape comică, parcă ruptă din filmele lui Guy Ritchie. Şi-a apropiat ţeava de buze şi a apăsat pe trăgaci. În vârful ţevii s-a aprins o flacără gălbui-verzuie. Şi-a dat foc la ţigară, apoi la un beţişor parfumat. (Se gândea că e prea frig afară ca să mai deschidă geamul iar un beţişor putea rezolva treaba la fel de bine) A lăsat printre cărţi imensa brichetă în formă de revolver de 9mm.
- Hâmpppfffff....duş. Pa-ra-ra-ram....My name is Luka...I live...hîîîîîîî alone...
Azi, Paţaikin nu avea chef...

43 de minute mai târziu încuia uşa de la intrare. Lucrul ăsta îi lua mult timp. Inspecta scara blocului nemiscat – ca o pisică la pândă – înainte de a scoate cheia din yală. Lui Nikolai Paţaikin îi era frică să nu care cumva să vină Totolina pe acolo şi el să nu fie acasă. Dar Totolina nu venea niciodată.

Azi erau 5 zile în cap petrecute fără Totolina. O sâmbătă în care Nikolai nu trebuia să mai ajungă la repetiţii. (stagiunea se închidea oficial de luni dar repetiţii sau spectacole nu mai erau decât abia după sărbători, în ianuarie.) O zi pe care Paţaikin nu avea cu cine să o petreacă. În urmă cu 3 săptămâni Totolina şi Hipopotamul ei portocaliu împlineau nişte ani. Acum, Paţaikin mergea singur, să developeze fotografiile. (E drept că în casă exista şi un aparat foto digital, dar ei doi au preferat mereu varianta clasică de a imortaliza momentele) Până azi nu a avut timp. Până azi nu şi-a amintit că în aparatul negru Nikon aşteptau 32 de poziţii să fie descoperite.

Dean Martin - That's Amore

Era un ritual. La fiecare aniversare, Nikolai şi Totolina consumau o rolă. Nu era nimic planificat. Pur şi simplu îşi fotografiau ziua. Anul ăsta nu au mai plecat din oraş. Şi-au petrecut ziua la gară. (Acolo s-au cunoscut ei doi., în mijlocul Gării de Nord. Sau mai bine spus acolo - accidental - s-au cunoscut)

Era o zi mizerabilă. Ploua cu găleata şi toate coffee-shop-urile din gară erau pline ochi. Singura soluţie era să aştepţi afară sau undeva pe peron.
(Şi să fim serioşi – sala de aşteptare e chiar urâtă oriunde în lumea asta. Cum Doamne iartă-mă să inventezi un loc de aşteptare??
- Doamnă, vă rog luaţi loc aici. Aveţi rezervare la marginea rândului. Bun. Revin după ce staţi un pic de pomană. Aşteptare plăcută!
- Mulţumesc frumos.)
În acea zi Paţaikin era încălţat cu o pereche de pantofi stil gheată (despre care atunci aflase că sunt sparţi în talpă), pantaloni uzaţi, (că aşa se purta), un pulover cu guler înalt şi o jachetă mult prea subţire (dar care se asorta impecabil cu restul hainelor).
Totolina era toată îmbrăcată în negru. Săreau în ochi mănuşile cu degete tăiate şi hainele – inegal aşezate una peste alta – care o făceau suplă şi sexy (deşi Paţaikin nu a observat-o decât mult mai târziu).
Amândoi aşteptau în gară. Ploaia se tot tăvălea pe asfalt, pe şină şi prin părul oamenilor fără umbrelă.
Accidental, au trecut unul pe lângă altul când şi-au luat bilet, tot accidental aproape s-au ciocnit când el îşi cumpăra ţigări şi ea covrigei vanilaţi. Dar ca prin întâmplare ea l-a măsurat din priviri exact în momentul în care se anunţa că trenul (care nici nu fusese garat) urma să aibă o întârziere de 20 de minute. Şi întâmplarea face că el nu şi-a dat seama.
Mai târziu, au ajuns în acelaşi compartiment de tren, unde s-au privit mult până să scoată o vorbă. Toate cuvintele stăteau înfipte în cerul gurii, atât de timide şi atât de firave.
Totolina motiva liniştea mâncând covrigei. Paţaikin nu îşi găsea însă locul. Fata a vrut să îi ofere un covrigel la un moment dat, dar prostul a refuzat. (Cum să mănânce el covrigei?! Ferească sfântu’! )
Au mers aşa o bucată de drum, încremeniţi şi vedeai, vedeai dacă stăteai în acelaşi compartiment cu ei că ţie ţi se face ruşine; tu erai cel care îţi doreai să pleci, să iei o gură de aer... Pentru că Totolina şi Paţaikin, fără să spună nimic, şi fără să vadă ce e în jurul lor şi fără să se cunoască şi fără să ştie cum îi chemă, se îndrăgosteau. Cu ochi mari şi buze lacome. (Cu sentimentul „vreau să mă nasc în tine” – dacă l-aţi trăit cumva – sau „fa-mi copii”.)

Au mers 5 ore împreună, timp în care au fumat unul de la altul şi au consumat o rolă cu 32 de poziţii.

Ia-mă în braţe şi salvează-mă de mine

2010-07-01T11:32:00.000-07:00

Roger Waters - Every Strangers Eyes

A doua zi, Nikolai s-a trezit fără chef. Îl usturau toate vânătăile dintre gânduri şi avea picioarele îngheţate. (de obicei, în timpul nopţii, Totolina îl mai învelea). A stat aşa, întins în pat, cu ochii lipiţi de tavan o vreme, parcă fără să gândească.
Ar fi vrut să ţipe atât de tare... pentru că… pentru că ce?
Îi venise iar în minte scena aia în care ea îl trezeşte vorbindu-i foarte aproape de ureche. Scena aia în care ea pregăteşte cafeaua lui cu lapte şi el este bolnav…
Adică ce motiv să ai? Că nu prea te poţi lega de nimic. Uneori oamenii dispar şi gata. Te prefaci că uiţi numărul câteva săptămâni până când bandajele, plictisite, cad singure. Omul dispărut nu e dat la ziar sau la ştiri că de fapt toată familia ştie unde e. De fapt, toţi ştiu (mai puţin tu).

Pe tavan, un ţânţar lipit acolo de astă vară. (Totolina aproape dormea şi Paţaikin, la 3 noaptea, în pat, în picioare, cu un dicţionar imens în mână, îl căuta pe ţânţar într-un dans echilibristic.) Paţaikin privea fix mica pată decolorată. Hm... ironic. Adică până şi un ţânţar mort...

Şi toate momentele alea penibile…
- Totolina ce mai face?
- Bine…
- Cum adică “bine”?
Paţaikin nu a ştiut niciodată să mintă, iar oamenilor le place să insiste a dracu’ de mult.
- Mai merge la yoga? (şi omu’ se amuză, se bucură, aşteaptă – cu parcă mai multă răbdare decât de obicei – ca tu să răspunzi..)
- Nu ştiu... Adică..hm...Da, mai merge. Cred....Ăăăă...Nu am mai vorbit cu ea despre asta că...ne-am certat de la cursurile astea...
Şi iată apare momentul în care persoana în cauză miroase ceva iar Nikolai simte că nu din compasiune, ci din simpla dorinţă de a-şi mulţumi sufleţelul mizer şi perfid continuă cu ochi mari, îngrijoraţi foarte:
- Măi, dar voi aţi păţit ceva?...Sunteţi bine?
Şi Paţaikin nu a ştiut niciodată să mintă. Actorul Totolinei ştia să joace doar în anumite circumstanţe. Şi dacă înainte era un special, acum s-a simţit de duzină...
În plus, Totolina nu a fost niciodată la yoga. „Yoga” însemna fitness. „Yoga” era o glumă proastă.

Iarnă (de aproape două săptămâni). Maxima : 1° C. Nikolai se ridică din pat. Nedumerit. Stă o secundă în vârful picioarelor, apoi îşi pipăie o coastă şi un pic de gât.
- Uite că fac şi eu fitness…
(Se împlineau 5 zile fără Totolina.)
Iubeşte-mă băh! Ia-mă în braţe şi salvează-mă de mine! Nikolai Alexeevik avea nevoie să fie salvat. (Ăsta ar fi un moment bun să apară eroul... Bine, dacă eram într-un film, sau într-o poveste, sau măcar într-o piesă de teatru, poate mai ziceam. Hm..treacă de la mine. Dar asta e viaţă, bă! Eroii s-au dus de mult pe...pff...apa sâmbetei.)

Cineva, pe drum, a tras greşit apa la baie, că de-aia acum pute până la lacrimă; de-aia nu se mai leagă nimic.

Paţaikin (în acel moment în care eroul întârzia să apară) a luat pistolul în mână.

Totolina si Hipopotamul portocaliu

2010-07-01T10:13:00.000-07:00

totolină, totolin - la bază este o alintătură din popor pe care o folosesc de regulă bătrânii.

The Bad Seeds - Into My Arms

După o vreme începi să te obişnuieşti cu tine. Şi parcă nu te mai doare la fel de mult.
Felinarele sunt atârnate acum peste reclame, peste stâlpi din beton şi peste tine. Pentru prima oară, în jurul lor nu mai sunt globuri de musculiţe care să îţi amestece privirea şi nu mai sunt nici fluturi de noapte care să danseze tribal. Lumină albicioasă; atât de apatică încât transformă strada într-un culoar de spital. O maşină scârţâie pe zăpadă şi din depărtare parcă ar fi un scaun cu rotile. Paţaikin păşeşte uşor pe bordura trotuarului şi deşi înfrigurat teribil nu vrea să ajungă acasă. Îl deprimă. Pereţii lui sunt plini de găuri de la şuruburile care înainte susţineau rafturi. Pereţii lui sunt palizi. (Rafturile au fost cumpărate împreună dar când ea a plecat, au rămas doar urmele. Galbenul şters a fost tot ideea ei că cică “dă spaţiu şi nu e nici alb ca la toată lumea”!). În casă mai e un calorifer care nu dă căldură, pe care stau mereu trei prosoape. Unul alb de faţă şi mâini, ăla albastru (cel mai mare) e pentru corp şi cel roz pe care îl are primit cadou de la ea, e pentru picioare. (Ăsta era modul lui Nikolai de a fi spiritual sau cel mult răzbunător. Folosea cadoul la ştersul picioarelor când el singur a spus în ziua în care l-a primit că “e cel mai pufos dar pe care l-a primit în dar”. Şi ea a râs extrem de senzual. Iar acum, Nikolai Paţaikin când se şterge pe picioare îşi aduce aminte de întâmplarea asta şi râde. Apoi se întristează. Ea era senzuală şi extrem de feminină.) În sufragerie au rămas cărţi multe. Biblioteca a dispărut odată cu rafturile. Ei, ce să mai…Nikolai doarme pe saltele – atunci când doarme – pentru că noaptea fumează mult. Ferestrele din sufragerie au rămas fără perdele aşa că a agăţat de corniză două haine groase de iarnă.
Da, ea era senzuală şi extrem de feminină. Reuşea să te strângă în brate uşor; avea un sărut emotiv. Ei doi se iubeau romantic. Ţi se făcea poftă numai privind. Ea era Totolina şi reuşea să te excite foarte frumos. Paţaikin (chiar şi acum) o iubea mult şi încă îi era dor să se ascundă între coapsele ei, aşa cum făcea noaptea când nu o lăsa să doarmă.
La Totolina şi Nikolai am văzut cea mai frumoasă iubire din viaţa mea. Când ceva mergea prost el îi mângâia mâna şi ea îl săruta pe el (tot pe mână). Uneori se întâmpla şi invers.
Pentru Totolina, Paţaikin era dulceaţă, ameţeală, căpăţănoşenie, mac, dovlecel şi hipopotam portocaliu. Paţaikin îi spunea ei mereu că e o gâză şi o întreba
- Măi dar cum se iubeşte un hipopotam cu o gâză?
- Uite aşa : ciup, ciup, ciup, ciup! îi răspundea ea ciupind la fiecare “ciup” aerul cu degetele ei subţiri şi lungi.
- Ştii cum fac gâzele?
- Cum?
- Uăăăăăăăăăăăăăă!...şi şpuf (!) într-o floare de te umpli de polen până la urechi şi-n păr. (Şi Paţaikin făcea ca un personaj din desenele animate care se minunează foarte tare de ceva, iar asta o făcea pe Totolina să râdă până când îi spunea că o dor pomeţii şi burta, iar atunci, Nikolai ţipa în glumă “fii serioasă!” – dar asta nu o făcea decât să râdă şi mai tare). Paţaikin se juca cu ea de-a orice îi trecea prin minte. Era ca şi cum aveau propriul lor teatru. Chiar şi când unul dintre ei era bolnav, înventau un joc cu doctori şi pastilele deveneau bomboane.
Într-o zi – obişnuită de altfel – Totolina a pregătit cafeaua. Dulce pentru ea şi excesiv de dulce pentru el. Nikolai s-a trezit greu şi după ce au fumat împreună, ea a plecat lăsându-i un sărut. Totolina nu s-a mai întors niciodată.

Afară ninsoarea se înteţise. Paţaikin a ajuns în dreptul uşii de la întrarea în scara blocului şi pe drum şi-a amintit de toate acestea. Felinarele atârnate peste reclame şi peste stâlpi luminau trotuarul îngust. Şi Paţaikin, Nikolai Alexeevik Paţaikin a început să danseze isteric cu gura larg deschisă spre cer. S-a oprit când doi câini au început să îl latre. Când peste două-trei minute a ajuns în sufragerie, actorul Totolinei şi-a înfundat faţa în prosopul roz şi a început să plângă…

Ultima zi din viaţa lui Nikolai Alexeevik Paţaikin

2010-07-01T08:23:00.000-07:00

(o) paţachină - (o persoană)amărâtă, singură, abătută.

Bob Dylan - You Belong To Me

Ce faci când eşti sec, atunci când eşti doar un perete de care nu se poate agăţa nimic şi sufletul oricât de mult l-ai strivi, nu se lipeşte... Când nu ajută nimic; când simţi cum ţi se prelinge toată carnea sufletului pe podea, impasibil, indiferent dacă cei care îşi fac drum pe acolo te calcă sau te scuipă.

Eşti instabil emoţional şi aproape că explodezi, numai că nu ai peste cine să te reverşi. Râzi isteric la o glumiţă care pe toţi ceilalţi îi amuză (în cel mai bun caz). Caşti gura cât poţi de mult şi te chinui – la fel de isteric – să fii spiritual. Esti singur.
Îţi este frică să priveşti în urmă. Acolo, după umăr sunt numai decese.
Iubiri moarte, cu ochi migdalaţi, cu mărimi diferite de coapse şi clavicule care au fiecare gustul lor special, inconfundabil. Tot soiul de amintiri care te răvăşesc până la absurditate. Atât de multe mirosuri şi infinit mai multe senzaţii din locurile unde eraţi convinşi că numai voi aţi făcut dragoste.
Şi tot în spatele umărului, strânşi la un loc, prieteni care azi sunt străini. Evident că încă mai ţii minte peripeţiile, verile şi modul în care zâmbeau. Încă mai păstrezi o felicitare sau un număr vechi de telefon (just in case) şi printre vechituri, câte o agendă care a ţinut loc de jurnal.
Vrei să fugi, să îţi pierzi urma. Speriat. Speriat pentru că simţi cât de gol eşti, cât de nud, cât de în văzul lumii...

Casa e goală. Dimineaţa nu te mai scoală nimeni sau nu mai ai tu pe cine scula. Nu ai nici o respiraţie în ceafă şi nu auzi nici un chicotit din camera alăturată. Telefonul stă trântit printre haine că oricum nimeni nu te sună.
Ce faci atunci? Atunci când te doare carnea care ţi-a fost parcă pusă cu forţa peste oase...
Iţi este dor de tot felul de nimicuri care pe tine te făceau să exişti.
Ai fost la atât de multe înmormântări în sufletul tău încât ai ochii amorţiţi şi mâinile stâlcite.
Dar ce mama dracului să faci când tu nu ştii cum să mergi drept şi parcă mai ieri...
Începuse să-ţi crească păr sub unghii şi limba ţi se înverzise - ăsta a fost cel mai normal vis pe care l-ai avut de ceva timp încoace...
Gândurile tale sunt circulare, închise într-o sferă pe care nu o poţi sparge.
Ultima înghiţitură de cafea. Ultimul fum. Strivită, ţigara se face hârtie murdară cu scrum în farfuria abia spălată. La sfârşit sfârâie un pic. Te priveşti în oglindă. Încă ai ochii roşii şi umflaţi. Îi repari cu fond de ten şi pudră şi te ridici în picioare.
Şi ce faci? Ce faci atât de livid, atât de speriat şi atât de singur? La urma urmei ce-ai putea să faci? Minţi un pic – doar aşa te poţi întoarce la tine. Urci pe scenă. Partenerii tăi de scenă şi publicul tău nu trebuie să ştie nimic. Dacă te întreabă, pentru colegi „am jucat-o prea mult bă, astă seară”, pentru critică „este o metaforă, dar vorbiţi cu regizorul, că e în spate” iar pentru public zâmbeşti şi spui „mulţumesc” (până când aplauzele tac).
La sfârşit de tot, stai un pic aşa...suspendat şi ... restul vine de la sine..

Nikolai Paţaikin dacă are bani mulţi îşi duce toţi prietenii în oraş şi a doua zi, lefter, cere cuiva de mâncare. Nikolai Paţaikin trăieşte de pe o zi pe alta deşi e foarte bogat. Ultima zi din viaţă şi-a petrecut-o făcând dragoste şi contemplând la toate cele ascunse în spatele umărului său. La sfârşit de tot, a stat un pic aşa...suspendat...cu un pahar de must proaspăt şi rece în mâna stângă...

capitolul I.

2010-07-01T07:04:00.000-07:00

♦ să îţi cauţi în cineva amprentele şi părul şi pieptul
rujul, parfumul, pectoralii, ţigările, fularul, încordarea,
cafeaua, ţâţele, alintatul, lascivul, perversul, cracii, ochii
toate vânătăile dintre degete, excitarea
gunoiul, fericirea, coapsele,
nervii intinşi cu grebla, plânsul, muzica
dragostea, vacanţele,
buricul, felaţia, chiloţii, pâinea prăjită, banii,
şotronul, (şi alte jocuri)
poziţia aia ciudată, apa fierbinte de la duş
certurile în autobuz

spasmele de la film
acea banca rece vopsită ciudat
primele dăţi când ceva
momentele penibile,
intensitatea, bradul, artificiile,
prietenii care fară voi erau străini
culorile, mama, tata, bunica, mătuşa,
măndria, dispreţul, ignoranţa, aroganţa...

tot.
să cauţi.

şi chiar atunci să constaţi cu stupoare
ruptura din buzunar, neputinţa, infirmitatea,
adevărul că nu poţi acuza
nici el nici ea

să crezi că poate celălalt, dar
să te pipăi şi atunci nici în tine
să nu fie
decât eterul, vidul, golul, nimicul, lipsa, dispariţia
dorul de, pofta şi mai mare
doriţa, nebunia,
ţipătul înfundat de "nu" sau "cum"
sau "cine pizda mamei lui a pus mâna ca i-o tai".

nimeni nu îţi dă nimic,
nu ţi se spune nimic,
iar tu ai obligaţia de a zâmbi.
mergi la bar şi ceri cu eleganţă un pahar cu ceva -
e momentul tău de lipsă de inspiraţie. ♦

.

2010-07-01T05:30:00.000-07:00

The Neville Brothers - Bird On A Wire

>>> s-a lansat Campania CITEŞTE CU MUZICĂ
>>> fotografii realizate de Teatru Acum
>>> muzică selectată de pe trilulilu.ro din colecţia de muzica Teatru Acum
>>> Exprimă-te liber în comentarii şi votează povestea pe fragmente!
>>> Teatru Acum vă urează lectura placuta !